Campusul universitar/studențesc „Tudor Vladimirescu” – O filă necunoscută din istoria Iașului

Bogdana Simionescu, nepoata academicianului Cristofor Simionescu, cel mai longeviv rector al TUIASI, care a conceput și construit Campusul studențesc „Tudor Vladimirescu”, face o trecere în revistă a celor mai importante informații despre cum a luat naștere „orașul studențesc” construit în inima Politehnicii ieșene. Acestea au fost prezentate în memoriile fostului rector al TUIASI, acad. Cristofor Simionescu, dar și în discursurile publice de actualul rector, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval. Redăm în continuare textul realizat de către Bogdana Simionescu.

În anul 2021, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIASI) a inițiat Ziua Campusului „Tudor Vladimirescu”, unul dintre cele mai complexe din țară. Cu o suprafață impresionantă, căminele acestuia adăpostesc în prezent aproximativ 8.000 de studenți. Primele cămine din „Tudor”, T1 – T4, au fost finalizate în 1969, iar construcția tuturor celor 21 de cămine de astăzi s-a încheiat în 1982.

Puțini sunt însă cei care îi cunosc istoria, de la concepție la construcția propriu-zisă. Cristofor Simionescu, tânărul profesor și rector al Institutului Politehnic Iași – actuala Universitate Tehnică „Gheorghe Asachi” –, a gândit, a co-proiectat, a căutat/găsit terenul, a luptat pentru a convinge autoritățile să accepte planurile și să aprobe finanțarea complexului universitar ieșean care cuprinde peste 50 de clădiri ale facultăților Politehnicii ieșene, instalații-pilot, hale de microproducție, campusul universitar cu zeci de cămine, teren de sport și imensa cantina studențească transformată la sfârșitul anilor ’90 în Iulius Mall. Profesorul Cristofor Simionescu a fost, în acele vremuri complicate, cel mai longeviv rector din Europa (1953 – 1976) până la executarea/epurarea din motive politice, anul 1976 marcând începutul unor vremuri foarte grele pentru acesta și familia sa.          

Istoria campusului, pe scurt, relatată detaliat, dar cu omiterea greutăților și eforturilor constante, de însuși acad. Cristofor Simionescu în „Memorii”, vol. V, Ed. Apollonia, Iași, 1999:

„După vizita lui Gh. Gheorghiu-Dej – cu câțiva ani înainte de a muri –, care a anunțat, în sala Filarmonicii din Iași, construirea unei politehnici moderne, care să școlarizeze peste 5.000 de studenți, s-a purces la stabilirea amplasamentului și documentației pentru ceea ce avea să devină peste două decenii, «Campusul universitar din Tudor Vladimirescu», în zona industrială a municipiului. Într-o ședință specială, la Palatul Culturii, împreună cu regretatul director al Institutului de Proiectări, inginerul Constantin Mihăilescu, am expus, în fața lui Emil Bodnaraș și a edililor locali, «gândirea», respectiv temeiurile acestei opțiuni. Se dorea o suprafață de teren care să permită dezvoltări ulterioare, atragerea investițiilor și de la ministerele de profil tehnico-economic, pentru cercetare, stații-pilot și micro-producție, facilitarea colaborării cu întreprinderile din zona industrială – un fel de integrare în platformă –, în sfârșit, după model occidental, plasarea căminelor și a cantinei studențești în prelungirea spațiului de învățământ și cercetare. S-a profilat atunci un plan cutezător, de mari proporții și deschidere către viitorime, pentru unul din cele mai reușite campusuri de învățământ politehnic în țară; s-a stabilit amplasamentul, care solicita puține demolări, trecându-se la întocmirea documentației și a proiectării. Pe plan central, acțiunea s-a bucurat de sprijinul lui Emil Bodnăraș și al lui Alexandru Bârlădeanu, I. G. Murgulescu și Ștefan Bălan, precum și al primului ministru, I. Gh. Maurer, respectiv al unor membri ai Guvernului, titulari în acea vreme, iar mai târziu transferați la departamente economice (Mihai Szuder, Al. Sencovici, Mihail Florescu, Gh. Gaston Marin, D. Simulescu ș.a.)”.

„Dar puțini înțelegeau dimensiunile viitoare, reale ale acestei ctitorii, răspunderile și angajamentul pe care ni le asumam cu toții și, mai ales, esențialul, că întreaga operă se proiecta pe mai multe generații. Consolidarea despre care pomeneam anterior pășea din lumea viselor în cea a realităților. Nu era vorba de construirea câtorva edificii care să dispună de spațiu de învățământ, biblioteci și laboratoare; nu eram îngrădiți de investiții pe câțiva ani, să zicem, un deceniu sau maximum două. Se solicita să «mobilăm», etapizat, până spre sfârșitul veacului, după o gândire cutezătoare și inginerească, un spațiu generos, să clădim un campus universitar modern, destinat educației intelectualității tehnice. Vă imaginați cât de mari au fost emoțiile și cât de grea a fost povara de pe umerii mei, ai cadrelor didactice, a întregului personal din școală. «Memoria amfiteatrelor», așa cum scria profesorul Titus Raveica, va consfinți, în pagini de istorie veridică, nădăjduim, măcar numele celor ce odihnesc în cimitirul «Eternitatea» și s-au devotat, până la sacrificiu, acestei impresionante opere”.

„…cu finanțarea ministerelor de profil, lângă clădirea Facultății de Chimie Industrială, s-au construit două hale-pilot. Una, dotată cu instalații pentru producerea de antibiotice, săruri minerale, prelucrarea polimerilor ș.a., cea de a doua, cu o mașină care să fabrice hârtii speciale”.

În anul 2017, la zece ani de la despărțirea de acad. Cristofor Simionescu, în Aula Academiei Române a avut loc o ceremonie de omagiere a personalității sale. La eveniment a fost prezent și rectorul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval, care a scos în evidență în discursul său rolul pe care l-a avut academicianul în crearea Politehnicii moderne de astăzi:

„Pentru tot ceea ce a însemnat rectorul Cristofor Simionescu pentru Politehnica ieșeană, mă simt onorat să pot să îi aduc acest palid omagiu. Cei 23 de ani ai mandatului de rector al acad. Cristofor Simionescu au fost cei mai denși, cei mai explozivi în ceea ce privește dezvoltarea patrimonială și educațională, vizibilitate și recunoaștere. De aceea, în respectul unei istorii reale a Universității Tehnice, se poate afirma fără de tăgadă ca domnia sa este ctitorul Politehnicii ieșene moderne și că acelei perioade îi datorăm într-o măsură covârșitoare ceea ce reprezintă această universitate acum.

Influența sa asupra evoluției Politehnicii a fost una marcantă. În primul rând, în calitate de rector, Cristofor Simionescu a întărit patrimoniul Politehnicii, creând noi spații didactice și administrative. În anul 1954 reușește, prin influența pe care o avea în Ministerul Învățământului să mărească spațiul inițial din Corpul A alocat Institutului Politehnic de la 5.224 mp (1953) la 9.106 mp (1961). În acest fel, în Corpul A funcționau 10 amfiteatre și săli de cursuri, 13 săli de seminar, 40 de laboratoare, trei stații-pilot, o bibliotecă, aula, un atelier mecanic și numeroase cabinete pentru cadrele didactice.

În 1955, a reușit să aducă Politehnicii Corpul B, tot din Copou, și, implicit, încă 1.821 mp pentru învățământ. Între 1957 și 1959, suprafața acestui corp destinată activităților educaționale a fost mărită la 3.319 mp, incluzând cinci amfiteatre, cinci săli de seminar și patru laboratoare.

Între 1955 și 1967, cu sprijinul său, Politehnica ieșeană primește actualul Corp D, Corpul C, Corpurile E și F, în diferite locații din oraș, ajungând să dețină 21.916 mp, compuși din: 21 amfiteatre, 32 săli de seminar, 78 de laboratoare, săli de proiecte și desen etc. Cu toate spațiile auxiliare, Politehnica deținea 37.984 mp. Astfel, în această perioadă, folosind construcții existente în oraș, Politehnica ieșeană și-a mărit suprafața totală destinată activităților didactice de 6,3 ori, o valoare imposibil de atins de atunci. Toate aceste investiții s-au ridicat la suma nemaiîntâlnită până atunci (considerând deja reforma monetară din 1952) de 91.170.000 de lei. După 1990, din diferite motive, o parte dintre aceste spații s-au pierdut, fiind cedate altor proprietari.

În același timp, Cristofor Simionescu a simțit că locul unei școli de ingineri trebuie să fie cât mai aproape de industrie, motiv pentru care a conceput construirea unui nou campus academic unitar în actualul amplasament, de-a lungul malului stâng al Bahluiului, o poziționare care aducea Universitatea Tehnică în vecinătatea marilor întreprinderi ieșene. Acest campus se va dovedi deosebit de complex, unic în țară, reunind campusul didactic cu cel studențesc. Susținându-și proiectul în fața Consiliului de Stat, rectorul a reușit demararea construcției acestui ansamblu în anul 1968, cu primele cămine studențești moderne (actualele cămine T1 – T4) și cu o cantină revoluționară pentru acea perioadă, care putea deservi 7.000 de studenți. În anul 1973 este terminat actualul sediu al Rectoratului, iar în anul 1974 sunt date în funcțiune sediile Facultăților de Chimie și Inginerie Chimică, respectiv de Construcții și de Arhitectură. Vor urma construcțiile care vor reprezenta sediile celorlalte facultăți, majoritatea finalizate în timpul mandatului rectorului Cristofor Simionescu.”

de Bogdana Simionescu