Academicianul Cristofor Simionescu, una dintre personalitățile care au pus bazele Universității Tehnice, a fost omagiat de Academia Română

Academia Română a organizat luni, 19 iunie, o sesiune de omagiere a academicianului Cristofor Simionescu, în luna august împlinindu-se zece ani de la moartea sa. La eveniment a fost prezent și rectorul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval, care a scos în evidență în discursul său rolul pe care l-a avut academicianul în crearea Politehnicii moderne de astăzi, academicianul conducând universitatea în perioada 1953 – 1976.

„Pentru tot ceea ce a însemnat rectorul Cristofor Simionescu pentru Politehnica ieșeană, mă simt onorat să pot să îi aduc acest palid omagiu. Cei 23 de ani ai mandatului de rector al acad. Cristofor Simionescu au fost cei mai denși, cei mai explozivi în ceea ce privește dezvoltarea patrimonială și educațională, vizibilitate și recunoaștere. De aceea, în respectul unei istorii reale a Universității Tehnice, se poate afirma fără de tăgadă ca domnia sa este ctitorul Politehnicii ieșene moderne și că acelei perioade îi datorăm într-o măsură covârșitoare ceea ce reprezintă această universitate acum”, a spus prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval.

Academicianul Eugen Simion

Evenimentul care s-a desfășurat la București a inclus discursuri ale mai multor membri importanți ai Academiei Române. Academicianul Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură, a vorbit despre relația pe care a avut-o în cadrul Academiei cu acad. Cristofor Simionescu. În același timp, academicianul Viorel Barbu, din Iași, a vorbit despre rolul profesorului în dezvoltarea filialei din Iași a Academiei, iar acad. Răzvan Theodorescu, președintele Secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual, le-a vorbit celor prezenți despre felul în care l-a cunoscut pe omul Cristofor Simionescu.

Din Iași au mai participat la eveniment și prof. univ. dr. ing. Valentin Popa, fost prorector al Universității Tehnice, care a pus accentul pe rolul lui Cristofor Simionescu în dezvoltarea învățământului în celuloză în Iași, dar și în România, în timp ce Valeria Harabagiu, de la Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași, a evidențiat aportul academicianului în dezvoltarea institutului de cercetare ieșean. În final, acad. Bogdan Simionescu, fiul lui Cristofor Simionescu, a vorbit timp de 15 minute despre cele mai importante realizări ale tatălui său și despre rezultatele științifice inovatoare pe care le-a avut acesta.

Pentru a scoate în evidență rolul pe care l-a avut academicianul Cristofor Simionescu în dezvoltarea Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval a anunțat că există o solicitare către Ministerul Educației Naționale ca denumirea Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului să fie completată cu numele academicianului. Mai mult, strada care străbate campusul didactic va purta, la rândul ei, numele profesorului Cristofor Simionescu.

Cum a construit academicianului Simionescu Politehnica modernă de astăzi

În perioada 1953-1976, rectorul Cristofor Simionescu a beneficiat de prestigiul științific și susținerea politică pentru a consolida Politehnica ieșeană. Și-a început cariera universitară în 1943, devenind preparator chiar în ultimul an de studii al Facultății de Chimie Industrială de la Școala Politehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. A fost asistent universitar între anii 1944-1948, apoi conferențiar, iar din 1951 profesor la disciplina Tehnologie organică generală. În conducerea Politehnicii ieșene începe să se impună, inițial, ca director de studii (1949-1951), prorector (1951-1953), apoi rector (1953-1976).

Influența sa asupra evoluției Politehnicii a fost una marcantă. În primul rând, în calitate de rector, Cristofor Simionescu a întărit patrimoniul Politehnicii, creând noi spații didactice și administrative. În anul 1954 reușește, prin influența pe care o avea in Ministerul Învățământului (ulterior, după 1976, a fost secretar general și membru în Comitetul pentru Învățământ superior în acest minister) să mărească spațiul inițial din Corpul A alocat Institutului Politehnic de la 5.224 mp (1953) la 9.106 mp (1961). În acest fel, în Corpul A funcționau 10 amfiteatre și săli de cursuri, 13 săli de seminar, 40 de laboratoare, trei stații-pilot, o bibliotecă, aula, un atelier mecanic și numeroase cabinete pentru cadrele didactice.

În 1955, a reușit să aducă Politehnicii Corpul B, tot din Copou, și, implicit, încă 1.821 mp pentru învățământ. Între 1957 și 1959, suprafața acestui corp destinată activităților educaționale a fost mărită la 3.319 mp, incluzând cinci amfiteatre, cinci săli de seminar și patru laboratoare.

Între 1955 și 1967, cu sprijinul său, Politehnica ieșeană primește actualul Corp D, Corpul C, Corpurile E și F, în diferite locații din oraș, ajungând să dețină 21.916 mp, compuși din: 21 amfiteatre, 32 săli de seminar, 78 de laboratoare, săli de proiecte și desen etc. Cu toate spațiile auxiliare, Politehnica deținea 37.984 mp. Astfel, în această perioadă, folosind construcții existente în oraș, Politehnica ieșeană și-a mărit suprafața totală destinată activităților didactice de 6,3 ori, o valoare imposibil de atins de atunci. Toate aceste investiții s-au ridicat la suma nemaiîntâlnită până atunci (considerând deja reforma monetară din 1952) de 91.170.000 de lei. După 1990, din diferite motive, o parte dintre aceste spații s-au pierdut, fiind cedate altor proprietari.

În același timp, Cristofor Simionescu a simțit că locul unei școli de ingineri trebuie să fie cât mai aproape de industrie, motiv pentru care a conceput construirea unui nou campus academic unitar în actualul amplasament, de-a lungul malului stâng al Bahluiului, o poziționare care aducea Universitatea Tehnică în vecinătatea marilor întreprinderi ieșene. Acest campus se va dovedi deosebit de complex, unic în țară, reunind campusul didactic cu cel studențesc. Susținându-și proiectul în fața Consiliului de Stat, rectorul a reușit demararea construcției acestui ansamblu în anul 1968, cu primele cămine studențești moderne (actualele cămine T1 – T4) și cu o cantină revoluționară pentru acea perioadă, care putea deservi 7.000 de studenți. În anul 1973 este terminat actualul sediu al Rectoratului, iar în anul 1974 sunt date în funcțiune sediile Facultăților de Chimie și Inginerie Chimică, respectiv de Construcții și de Arhitectură. Vor urma construcțiile care vor reprezenta sediile celorlalte facultăți, majoritatea finalizate în timpul mandatului rectorului Cristofor Simionescu.

În paralel cu consolidarea patrimoniului, Cristofor Simionescu a militat pentru diversificarea facultăților și specializărilor, încercând să acopere o paletă largă de domenii inginerești. Dacă la începutul mandatului său de rector, Politehnica ieșeană includea Facultățile de Electrotehnică, Chimie Industrială, Construcții și Mecanică, în prima jumătate a acestui mandat salba de facultăți a Politehnicii se completează cu încă două: Facultatea de Industrie Ușoară (1955), devenită ulterior de Textile, și cea de Hidrotehnică (1962), adusă de la Universitatea Agronomică. În plus, profitând de finalizarea sediului din campus al Facultății de Chimie Industrială, în anul 1974 reușește să unească cele două facultăți cu profil chimic din Iași, acestea devenind Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică.

În timpul mandatului său, numărul specializărilor de licență crește de la 9 la 23, ceea ce va determina o mărire substanțială a numărului de studenți, de la 832 (1953) la peste 7.300 în 1976. Mai mult, au fost introduse și specializări de scurtă durată, pentru subingineri, în perfectă conexiune cu cerințele economiei românești.