Discursul rectorului Politehnicii, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval, la ceremonia de „Zilele TUIASI”: o pledoarie pentru educație și pentru apărarea memoriei lui Asachi de acum două secole

Aș începe scurta mea pledoarie pentru școala ieșeană de inginerie parafrazând cuvintele lui Schiller: „Istoria e tribunalul lumii”. Poate vi se par cuvinte fără noimă în cadrul unui eveniment care omagiază 209 ani de la prima școală de inginerie în limba română și 85 de ani de la înființarea Politehnicii ieșene.

Acum 209 ani, dintr-o idee se năștea o școală, unică la vremea sa. Și prima. Asachi a știut de la început că o pregătire inginerească are nevoie de cunoștințe mai diverse. De aceea, școala de inginerie, fie în ale „hotărniciei” sau în ale „zugrăviturii”, s-a regăsit permanent în ceea ce avea să fie Academia Mihăileană, apoi Universitatea ieșeană, alături de matematică, științe, agricultură. Școala lui Asachi a cristalizat multe tendințe novatoare în jurul germenului propriu, consolidând treptat cei doi piloni, Electricitate industrială și Chimie tehnologică, pe care, în 1937, s-a ridicat de sine stătătoare, Politehnica ieșeană.

Nu o să evoc istoria celor 209 ani, nici măcar a celor 85 de ani, nici frământările, opreliștile, exodurile și bucuriile pe care le-au adus acești ani. Îmi doresc să încerc o foarte scurtă analiză, să îi zicem pseudo-analiză, cât de obiectivă îmi este permisă de apartenența mea la familia mare a politehniștilor ieșeni, a schimbărilor, dacă au existat, de climat și de abordare academice din epocile prin care Școala lui Asachi a crescut la Universitatea de astăzi. Poate nu va fi o analiză cu aer festiv, deși cutumiar ambianța o cere și, real, Universitatea noastră o merită, dar voi încerca o analiză care să susțină ceea ce a spus Schiller. O analiză care să fie a unui politehnist ieșean.

Aș începe prin a recunoaște că vremurile de acum nu sunt esențial diferite de cele de acum 209 sau 85 de ani. „Doar” 209 ani, căci în ultimul timp se laudă mulți de pe meleagurile românești că istoria universităților lor depășește sute de ani, într-o escaladare hilară, dacă nu ar fi absurdă, a vechimii, care va conduce, foarte posibil curând, ca Universitatea din Bologna să devină din eșalonul celor „tinere”.

Nici acum 209 ani și nici măcar acum 85 de ani nu puteam vorbi despre un „mediu academic” în adevăratul sens al acestuia. În anul 1818 se închidea Școala lui Asachi, la insistențele sfetnicilor greci ai domnitorului, speriați că educația în limba maternă înseamnă nu doar cunoaștere, ci mai ales emancipare. Peste aproape un secol, dorinței noastre de înființare a unei Școli Politehnice proprii i s-a opus, aproape 17 ani, „mediul academic” existent deja în alte vreo două orașe. Dacă nu erau protestele profesorilor și studenților de la specializările tehnice și contextul războiului care bătea la ușă, probabil că ar mai fi trecut mult timp până la nașterea Politehnicii ieșene.

Un scenariu care, sub poleiala protectivă elitistă a consorțiilor și consiliilor, se regăsește astăzi în relațiile interuniversitare. Poate că nu ne mai aflăm sub influența fanariotă sau sub asediul vreunui inamic fizic, înarmat, din Vest sau din Est, ca în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar ne aflăm sub un asediu concurențial exacerbat uneori până la absurd.

De aceea, nici nu este de mirare că unele universități apărute sau devenite vizibile în jurul anilor ’90 au început, de câțiva ani, un fenomen de „contractare”, similar teoriei „big crunch” a universului, până la dispariția lor prin absorbție. Fuziunea prin absorbție universitară devine, vedem tot mai des, o soluție finală, radicală pentru unii, o oportunitate pentru alții. Nu știu pentru cât timp. Probabil până se va reveni la echilibrul real, obiectiv al distribuției centrelor academice.

Între 1941 și, practic, 1945, Școala Politehnică avea să pribegească din Nord în Sud, urmărită de distrugerile războiului. Avea să o facă fără prea multe pierderi în ceea ce privește arhiva, fondul de carte. Ba mai mult, în exil, Școala Politehnică avea să mai adauge o facultate la cele două deja existente, Facultatea de Construcții. Iată încă o dovadă că ideile lui Asachi au continuat și au reușit să se împotrivească și acelor vremuri.

Reveniți acasă, ACASĂ, am găsit o clădire distrusă de un așa-zis aliat de război. Știu, spiritul unei școli nu stă în ziduri, dar ai nevoie de ziduri ca să faci școală. Și, așa cum știm cu toții, dascăli și studenți cot la cot au muncit efectiv la refacerea spațiilor noastre. În afara fotografiilor de epocă, a memoriei celor care încă mai trăiesc, clădirea în care suntem acum reprezintă dovada tenacității și efortului și încăpățânării lor că o școală nu se pierde niciodată, iar zidurile școlii se pot reconstrui.

Când fiecare cărămidă sau bârnă de aici poartă amprentele asudate ale colegilor noștri, când cursurile și aplicațiile se desfășurau în condiții improvizate, înghesuite printre mormane de moloz în vreun spațiu mai puțin atins de război, dar se desfășurau continuu, când această clădire există acum NUMAI datorită voinței politehniștilor, cum poți, dintr-un orgoliu sau calcul personal, căci nu pot să consider instituțional, să emiți pretenții revendicative absurde pentru o istorie pe care alții au apărat-o când părea că nimic nu mai poate fi salvat? O întrebare care arată că nimic nu s-a schimbat în esență față de acum 209 sau 85 de ani.

Recitind istoria refacerii acestui corp, care la un moment dat părea că este mai ușor de dărâmat și apoi de reconstruit de la temelie, mă întrebam dacă mai știe cineva ce înseamnă voluntariat? Voluntariatul în cel mai pur și definitoriu sens. Voluntariatul fără nicio recompensă în afara satisfacției proprii că ai reușit să faci ceva pentru școală. Voluntariatul așa cum l-au văzut cei care au făcut ca această clădire a Politehnicii să continue să existe. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm mai des aceasta.

Da, sunt vremuri nu din cele mai ușoare. Nici nu cred că vreodată au fost vremuri ușoare pentru lumea universitară. Au fost, poate, doar vremuri mai stabile. Dar noi suntem tot acolo, în cele 6% universități care performează. Nu am fi reușit să ne menținem așa, într-o lume cu pretinși aliați și inamici declarați, uneori aceiași, fără să ne tragem forța din istoria noastră. Din tradiția noastră. Cei 209 ani nu sunt la îndemâna oricui. De fapt, în afară de noi, la îndemâna nimănui. Pentru noi înseamnă putere și echilibru, curaj și încăpățânare să continuăm.

Pentru noi înseamnă rădăcinile.

Poate că, în acest discurs, am fost mai dur și mai direct decât de obicei. În niciun caz nu am dorit să fiu mai sumbru. Cred că în momentele acestea, când sărbătorim Școala lui Asachi, Politehnica ieșeană de astăzi, trebui să recunoaștem că în cei 209 ani și, mai ales, în cei 85 de ani, fiecare obstacol, fiecare treaptă ne-a făcut să fim mai mândri de istoria noastră.

Orwell, prin vocea personajelor sale, afirma în romanul „1984” că cine controlează prezentul, controlează trecutul. Deși romanul în esență este o ficțiune, unii chiar cred aceasta. De aceea, celor care nu recunosc întâietatea lui Asachi, precum si celor care revendică istorii inventate, le răspund prin cuvintele lui Oscar Wilde: „Oricine poate fabrica istoria, dar doar un om mare poate să o scrie”.

Iar acel om a fost Asachi. Noi continuăm istoria.

Aș încheia într-o notă mai luminoasă, cu o întâmplare recentă. După primul curs la anul III, după formularea de încheiere a cursului am auzit din sală două voci, oarecum timide, care au spus: „Mulțumim!”. Am crezut că mi s-a părut. Același „Mulțumim!” l-am auzit și la sfârșitul cursului pentru anul IV și apoi, din nou, la următorul curs de la anul III. Nu știu cine au fost cei care l-au rostit, nici nu contează.

În acel moment, însă, mi-am reamintit intens de ce sunt dascăl, de ce iubesc enorm profesia mea și de ce merită să luptăm ca să continuăm să fim dascăli. Aici, în Școala lui Asachi.

Și, în acele zile, am fost cuprins de o fericire pe care aproape o uitasem.

Doresc din suflet mulți, mulți ani Școlii lui Asachi și tuturor celor care îi duc mai departe istoria!