Discursul rectorului TUIASI, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval, cu ocazia Zilelor Universității. „Se poate afirma fără de tăgadă că acad. Cristofor Simionescu este ctitorul Politehnicii ieșene moderne”

Discursul rectorului Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval, cu ocazia celebrării a 207 ani de la momentul în care învățatul Gheorghe Asachi a ținut primele cursuri de inginerie în limba română în capitala Moldovei.

Dedicăm Zilele Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, ediţia 2020, centenarului Cristofor Simionescu, personalitate definitorie a educației și cercetării românești și nu numai, creatorul Politehnicii moderne și creatorul unuia dintre cele mai dinamice institute de cercetare. Sunt convins că perioada pe care o traversăm, nefastă din majoritatea punctelor de vedere, și, implicit, modalitatea de desfășurare a acestei zile festive centrale a Zilelor Universității noastre nu pot atenua din emoția pe care o simțim când evocăm personalitatea Rectorului și Academicianului Cristofor Simionescu.

Misiunea mea de astăzi este nu doar onorantă, ci și una de suflet, căci în anul 1985 am fost studentul acad. Cristofor Simionescu la disciplina Chimie organică.

Deși este dificil să prezinţi, fie şi într-o zi întreagă, nu doar în câteva minute, viaţa unei personalităţi atât de covârşitoare cum este academicianul Cristofor Simionescu, este şi mai dificil să prezinţi ca fiind distincte diferitele aspecte ale acestei vieţi, pentru că ele se întrepătrund în mod implicit.

De aceea, este dificil să vorbesc despre rectorul Cristofor Simionescu, fără să discut despre cercetătorul, profesorul, creatorul şi, în primul rând, omul Cristofor Simionescu. Însă limitările temporale ale intervenţiei mele, precum și poziţia mea onorantă de rector al Politehnicii ieşene, m-au convins să încerc să mă refer doar la rectorul Cristofor Simionescu.

Aș începe evocarea mea cu data de 22 iunie 1943. Atunci, Senatul Școlii Politehnice ieşene, strămutată la Cernăuţi, cercetează un caz de indisciplină a unui student. Comisia de analiză a abaterii disciplinare este alcătuită din profesorii Petrescu, Huidovici şi Mangeron. Nume grele, parcă premonitorii având în vedere tânărul care avea să fie pus în discuţie. Studentul în cauză este tânărul Cristofor Simionescu.

Coincidență sau providență, tânărul Cristofor Simionescu își începe cariera universitară tot în 1943, devenind preparator chiar în ultimul an de studii al Facultăţii de Chimie Industrială de la Școala Politehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. A devenit apoi asistent universitar, între anii 1944 – 1948.

Anii trec, odată cu ei și războiul, și ajungem într-o perioadă inedită din punct de vedere politic, cu toate implicațiile sale, pentru România. În ceea ce privește Politehnica ieșeană, această perioadă nouă a fost marcată prin Decretul 175/3 august 1948, când Școala politehnică devine Institutul Politehnic din Iași.

În 1948, Cristofor Simionescu devine conferențiar, iar din 1951 profesor la disciplina Tehnologie organică generală.

În conducerea Politehnicii ieşene începe să se impună, iniţial, ca director de studii (1949-1951), prorector (1951-1953), apoi rector (1953-1976). Perioada aceasta din evoluția Politehnicii noastre va purta, în mod evident, semnătura rectorului Cristofor Simionescu. Această perioadă, 1953-1977, se caracterizează printr-o evoluţie semnificativă sub toate aspectele: bază materială, număr de studenți, cadre didactice. Este perioada în care rectorul Cristofor Simionescu a exploatat, în cel mai bun sens, prestigiul științific și susținerea politică de care se bucura pentru a consolida Politehnica ieșeană.

În primul rând, rectorul Cristofor Simionescu a întărit patrimoniul Politehnicii, creând noi spaţii didactice şi pentru activităţi administrative. În anul 1954 reuşește, prin influenţa pe care o avea în Ministerul Invăţământului (ulterior, domnia sa a şi fost Secretar General şi membru în Comitetul pentru Învăţământ superior în acest minister) să mărească spaţiul iniţial din Corpul A alocat Institutului Politehnic de la 5.224 mp (1953) la 9.106 mp (1961). În acest fel, în Corpul A funcţionau 10 amfiteatre şi săli de cursuri, 13 săli de seminarii, 40 de laboratoare, 3 staţii-pilot, o bibliotecă, aula, un atelier mecanic şi numeroase cabinete pentru cadrele didactice.

În 1955, rectorul Cristofor Simionescu a reuşit să aducă Politehnicii Corpul B, tot din Copou, şi, implicit, încă 1.821 mp pentru învăţământ. Între 1957 şi 1959, suprafaţa acestui corp, destinată activităţilor educaţionale, a fost mărită la 3.319 mp, incluzând 5 amfiteatre, 5 săli de seminar, 4 laboratoare.

Între 1955 şi 1967, prin intervenţia domniei sale la Ministerul Învăţământului, Politehnica ieşeană primeşte actualul Corp D, Corpul C, Corpurile E şi F, în diferite locaţii din oraş, ajungând să deţină 21.916 mp, compuşi din: 21 amfiteatre, 32 săli de seminar, 78 de laboratoare, săli de proiecte şi desen etc. Cu toate spaţiile auxiliare, Politehnica deţinea 37.984 mp.

Astfel, în această perioadă, se poate sublinia faptul că, folosind construcţii existente în oraş, Politehnica ieşeană şi-a mărit suprafaţa totală destinată activităţilor didactice de 6,3 ori, o valoare imposibil de atins de atunci. Toate aceste investiţii s-au ridicat la impresionanta suma şi nemaiîntâlnită până atunci (considerând deja reforma monetară din 1952) de 91.170.000 lei.

Însă după 1990, din diferite motive, o parte dintre aceste spaţii s-au pierdut, fiind cedate altor proprietari.

În acelaşi timp, rectorul Cristofor Simionescu a simţit, perfect logic, că locul unei şcoli de ingineri trebuie să fie cât mai aproape de industrie, motiv pentru care a conceput construirea unui nou campus academic integrat şi în actuala locaţie, de-a lungul malului stâng al Bahluiului, o poziţionare care aducea universitatea tehnică în vecinătatea marilor întreprinderi ieşene.

Acest campus va fi deosebit de complex, unic în ţară, reunind campusul didactic cu cel studenţesc. Susţinându-şi cu energie proiectul în faţa Consiliului de Stat, rectorul Cristofor Simionescu a reuşit demararea construcţiei acestui ansamblu în anul 1968, cu primele cămine studenţeşti moderne (actualele cămine T1 – T4) şi cu o cantină revoluţionară pentru acea perioadă, care putea deservi 7.000 de studenţi.

În anul 1973 este terminat actual sediu al Rectoratului, iar în anul 1974 sunt date în funcţiune sediile facultăţilor de Chimie şi Inginerie Chimică, respectiv Construcţii şi Arhitectură. Vor urma construcţiile care vor reprezenta sediile celorlaltor facultăţi, majoritatea finalizate în timpul mandatului rectorului Cristofor Simionescu, altele ulterior.

Evident, existenţa unei infrastructuri poate asigura şi dezvoltarea universităţii prin prisma domeniilor tehnice coordonate. În acest sens, în paralel cu consolidarea patrimoniului, rectorul Cristofor Simionescu a militat pentru diversificarea facultăţilor şi specializărilor, încercând să acopere o paletă largă de domenii inginereşti.

Dacă la începutul mandatului său de rector, Politehnica ieşeană includea facultăţile de Electrotehnică, Chimie Industrială, Construcţii şi Mecanică, în prima jumătate a acestui mandat, salba de facultăți a Politehnicii se completează cu încă două: Facultatea de Industrie Ușoară (1955), devenită ulterior de Textile, și cea de Hidrotehnică (1962), adusă de la Universitatea Agronomică. În plus, profitând de finalizarea sediului din campus al Facultăţii de Chimie Industrială, în anul 1974 reuşeste să unească cele două facultăţi cu profil chimic din Iaşi, acestea devenind Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică.

În timpul mandatului său, numărul specializărilor de licenţă creşte de la 9 la 23, ceea ce va determina o mărire substanţială a numărului de studenţi de la 832 (1953) la peste 7.300 în 1976. Mai mult, au fost introduse şi specializări de scurtă durată, pentru subingineri, în perfectă conexiune cu cerinţele economiei româneşti.

Din foarte succinta prezentare se poate constata că în istoria, întreruptă sau nu, a Politehnicii ieşene de peste 200 de ani, cei 23 de ani ai mandatului de rector al acad. Cristofor Simionescu au fost cei mai denşi, cei mai spectaculoși în ceea ce privește dezvoltarea patrimonială şi educaţională, vizibilitate şi recunoaştere. De aceea, în respectul unei istorii reale a universităţii tehnice, se poate afirma fără de tăgadă că domnia sa este ctitorul Politehnicii ieșene moderne şi că acelei perioade îi datorăm într-o măsură covârşitoare ceea ce reprezintă această universitate acum.

Pentru tot ceea ce a însemnat rectorul Cristofor Simionescu pentru Politehnica ieseană, mă simt onorat să pot să îi aduc acest palid omagiu și să îi mulțumesc, cu speranța că mă va auzi cumva, pentru moștenirea lăsată și, mai ales, pentru șansa de a deveni una dintre cele mai importante universități ale României.