Dumitru Prunariu, Doctor Honoris Causa al TUIASI: „Diploma nu este un scop în sine, dar mulți nu au înțeles asta. A rămas concepția că dacă ai o diplomă ești important”

General-locotenentul în rezervă Dumitru Prunariu, membru de onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, celebrează astăzi, vineri, 14 mai 2021, 40 de ani de când a devenit primul român care a ajuns în spațiul cosmic. În 2017, când Politehnica ieșeană i-a înmânat acestuia cea mai înaltă distincție pe care o poate oferi o universitate, Dumitru Prunariu a acordat un interviu pentru ediția aniversară a revistei „Viața Politehnicii”, pe care îl puteți citi în continuare. Cosmonautul vorbește despre viața sub lumina reflectoarelor din ultimii 40 de ani, despre felul în care arată sistemul de educație astăzi și cum vede el ambiția tinerilor de a ajunge la rândul lor să vadă Pământul din spațiu.

• Ați spus la un moment dat că România nu mai are eroi, legându-vă concret de faptul că după 1989 s-au anulat toate titlurile date de comuniști, de erou al Republicii Socialiste Române. Dar în prezent, credeți că țara mai are nevoie de eroi?

Orice țară are nevoie de eroi. Eroi care să se constituie în exemple pozitive pentru oameni, care să se mobilizeze prin exemplul și prin vorbele lor, eroi care să facă lucruri deosebite, care să atragă atenția și să ridice și imaginea țării la un alt nivel pe plan internațional. O țară fără eroi este o țară plată, o țară care nu excelează, care nu are scopuri supreme sau care le are, dar nu poate să și le materializeze.

• Un copil care s-a născut acum zece ani în România și se uită la televizor, spre societate, spre oamenii din jurul său, ce eroi vede el? Unde îi găsește?

Din păcate, în perioada actuală, dacă ne uităm la televizor vedem o serie întreagă de personaje mai mult sau mai puțin importante. Însă aș putea să spun că cele mai multe sunt de carton. Niște eroi, nu… mai degrabă vedete de moment. Astăzi sunt, mâine nu sunt, dar astăzi când sunt se dau foarte importante, de parcă s-ar termina Pământul fără ele. Mâine dispar. Din păcate și multe dintre aceste vedete de moment sunt din sfera politică, mulți sunt personaje compromise, care nu reprezintă într-adevăr un ideal pentru copilul care caută exemple pentru urmat în viață. Din această cauză există și o dezorientare destul de mare în rândul multor tineri, dar încă nu a tuturor. Pentru că, văzând acest tip de eroi, oameni îmbogățiți peste noapte, tinerii caută să facă lucrurile superficial, rapid, pentru niște scopuri concrete și care nu sunt esențiale. Un erou adevărat, care a fost confirmat în timp, care își menține un anumit standard de profesionalism, care profesează în continuare în domeniul lui și o face la un nivel constant și crescător, poate să constituie un complet alt exemplu pentru copii. Important este să îi aducem pe acești eroi în fața oamenilor, în fața tinerilor, și să îi facem să deosebească între vedetismul de moment și eroismul adevărat.

• Ne uităm în jur, în școli, și vedem că tot mai mulți elevi, tineri, nu mai au această idee a proiectelor de lungă durată, formative. Credeți că mai există astăzi tineri care să se gândească că vor să ajungă să zboare în spațiu știind că programul impune ani și ani de pregătire și că momentul de fericire este unul destul de scurt?

Vă spun sincer că am întâlnit destui tineri care visează la asta; visează să ajungă în Cosmos. Unii sunt suficient de tenace pentru a-și urmări în timp acest scop. Desigur că mai au nevoie de ajutorul părinților, de o anumită calitate a învățământului, dar sunt încă mulți cei care visează. Cosmosul reprezintă un domeniu care este foarte incitant. Implică foarte mult mister, iar tinerii sunt atrași de mister. Un mister care caută să fie descoperit, care caută să fie lămurit. Numai că, desigur, ca în oricare alt domeniu de activitate, pe măsură ce descoperi niște lucruri, descoperi și multe noi necunoscute pe care trebuie la rândul lor să le deslușești. În felul acesta, Cosmosul, chiar dacă este abordat, cercetat, de o anumită generație, mai păstrează suficiente mistere care să fie cercetate de generațiile următoare.

• Ultima frontieră.

Exact! Și am exemple concrete. Un tânăr din Oradea m-a abordat acum mulți ani în perioada liceului, mi-a scris un email în care mi-a spus – „știți, vreau neapărat să devin al doilea cosmonaut român. Ce trebuie să fac?”. Era foarte hotărât. Ei bine, tânărul acela a ajuns să termine Facultatea de Inginerie Aerospațială, a făcut un masterat la Universitatea Cosmică Internațională, la Strasbourg, și a fost selecționat, în baza unui concurs, să lucreze la o întreprindere de sateliți din cadrul concernului Airbus, care este cel mai mare concern în domeniul aerospațial acum din Europa, și muncește în Germania. A rămas în continuare cu ideea că atunci când vor mai fi selecții pentru cosmonauți se va prezenta și își dorește să devină al doilea cosmonaut român. Un alt tânăr care este deja demult adult, are și familie, și copii, de data aceasta din Galați, care de asemenea m-a abordat în trecut, a urmat Facultatea de Fizică și a ajuns să lucreze în cadrul Agenției Spațiale Române și acum este unul dintre cei mai buni specialiști care promovează interesele spațiale ale României.

• Să înțeleg că ați păstrat legătura cu oamenii care s-au uitat la dumneavoastră ca spre un erou.

Cu unii dintre ei da, am păstrat-o, pentru că au intrat în domeniul meu de activitate și, ulterior, mi-au adus aminte că „știți, dacă nu îmi spuneați atunci să fac lucrurile acestea, poate nu urmam învățământul ăsta și nu aș fi ajuns aici”. Normal că nu am păstrat legătura cu toți, dar cu cei care au ajuns chiar în acest domeniu de activitate, desigur, cum altfel?

• Mă gândesc că ar putea fi un efect și al faptului că recunoașterea meritelor dumneavoastră din 14 mai 1981 a intrat într-un con de umbră până la Revoluție și, după cum ați spus-o în mai multe rânduri, ați fost retras forțat de pe scena publică, însă oamenii erau în continuare fascinați de persoana dumneavoastră.

Da, oamenii obișnuiți au fost foarte interesați de mine și s-au simțit chiar puțin frustrați că nu mai apar în media. În momentul în care au venit schimbările geopolitice majore din 1989, noii decidenți au simțit nevoia să mă pună din nou în valoare, să pună imaginea mea în folosul României. Am fost numit șeful Aviației civile, tocmai pentru a promova acest domeniu de activitate, având deja un nume, având deja o recunoaștere internațională, și apoi am mai fost în alte poziții – de director al Oficiului Român pentru Știință și Tehnologie pe lângă Comisia Europeană, am fost numit ambasador la Moscova, tocmai pentru că cunoașteam bine mediul, cunoașteam limba, modul de a aborda anumite probleme în Federația Rusă. Am încercat și acolo să pun în valoare aceste cunoștințe. Desigur, tot contextul și intrigile politice, că eu nu te mai vreau fiindcă te-a numit celălalt, au format chestiuni colaterale, dar care, normal, m-au readus acasă, care m-au reorientat un pic în acest context politic general.

• Ați și spus în mai multe rânduri în spațiul public că ați fost foarte dezamăgit de politică și că este un domeniu la care nu ați vrea să vă reîntoarceți. V-ați mai revizuit această decizie?

Nu și nici nu m-am gândit deocamdată să o revizuiesc, pentru că am constatat mai multe lucruri atunci când am candidat în 2008 la Senatul României, la Brașov, în orașul meu natal, fiind tras încolo de anumite organizații de partid. Era vorba de PSD, iar în momentul în care s-a organizat toată campania electorală am realizat la sfârșit că s-a lucrat efectiv pentru a obține voturile pe care le pot eu aduce și nu pentru a câștiga eu un loc în Parlament. Deci mi-am dat seama de câtă mizerie există în spatele unor astfel de demersuri politice. Și efectiv am spus că nu este de mine, prefer să îmi desfășor în continuare activitatea profesională, să mă remarc prin aceasta. Să ridic România prin aceasta. Să dezvolt domeniul în diferite instituții internaționale, acolo unde este bine ca România să existe, să fie reprezentată de oameni reprezentativi, și astăzi merg în continuare pe această linie. Din păcate, constat că spectrul politic românesc este din ce în ce mai mediocru și măsurile care sunt luate și promovate sunt tot mai mult axate pe interese de grup, interese personale; dacă acestea ating cumva și interesele naționale e bine, dacă nu, ele rămân la acest nivel.

• Considerați că ați fost scos de sub lumina reflectoarelor înainte de 1989 și pentru că lui Ceaușescu i-a fost direct frică de dumneavoastră și de imaginea pe care v-o creați în rândul oamenilor?

Înainte de 1989, toată această abordare a problematicii legate de mine s-a axat strict pe ideea de a nu umbri imaginea conducătorului suprem de atunci. Pentru că organele de cercetare, de investigație, cei care făceau analize pentru Comitetul Central și așa mai departe și-au dat seama că oamenii sunt foarte entuziasmați de a avea un nou erou pe lângă cel de care se plictisiseră demult, cu toate cuvântările pe care le ținea în fiecare zi, cu toate indicațiile prețioase pe care le dădea. Deci oamenii erau saturați de ceea ce făcea Nicolae Ceaușescu. Și atunci au văzut în mine un nou erou care, de tânăr, a realizat ceva deosebit, care poate să reprezinte țara. Desigur, nici pe departe nu mă gândeam la o anumită poziție politică, dar pentru a nu umbri prin mine imaginea unicului erou care trebuia să existe oficial atunci, am fost scos pur și simplu din mass-media. În rest mi-am văzut de activitatea mea în cadrul Comandamentului Aviației Militare, pe linia instituțiilor cosmice, fiindcă acestea nu au fost în niciun fel limitate. Pur și simplu imaginea mea publică a fost „mult atenuată” și lăsată doar la nivel de întâlniri publice punctuale cu mici grupuri care nu implicau chestiuni naționale.

Suntem cetățeni ai planetei și milităm pentru protecția ei

• Ați păstrat legătura cu Leonid Popov de-a lungul anilor?

Desigur, cum să nu?! Nu numai cu Leonid Popov, ci cu tot echipajul cu care am zburat atunci în spațiul cosmic. Și nu numai cu ei, fiindcă din 1985 avem o Asociație a Exploratorilor Spațiului Cosmic din care fac parte astronauți și cosmonauți din întreaga lume. Am fost unul dintre membrii fondatori, eram 25 de membri la început. Aici căutăm să omogenizăm opiniile despre spațiul cosmic. Noi toți cei care am fost acolo sus avem niște viziuni foarte concrete, realiste, asupra ceea ce reprezintă globul terestru ca un tot unitar. Asupra necesității protecției lui, a promovării educației asupra globului terestru, întregului mediu terestru. În cadrul acestei asociații, în fiecare an, avem congrese mondiale, planetare le spunem noi, din expresia din engleză, „planetary congresses”. În acest context ne vedem cu mulți dintre colegii noștri la aceste congrese internaționale. Acum sunt 400 de membri din 36 de țări, iar Leonid Popov, Vladimir Kovalionok și Victor Savinîh (n.red. echipajul alături de care Dumitru Prunariu a zburat în spațiu) sunt membri care participă. În afară de această asociație, la fiecare cinci ani marchez în România aniversarea zborului meu cosmic. Acum un an s-au împlinit 35 de ani de la momentul zborului și am avut 12 astronauți și cosmonauți invitați din opt țări. Deja suntem un grup internațional, dar nu unul bazat pe interese strict naționale sau politice.

• E ironic cumva faptul că zborul dincolo de granițele statelor v-a unit într-un fel de cetățeni ai planetei, care nu depind de vreun stat sau de vreo putere politică.

Exact! Desigur, fiecare are naționalitatea lui, fiecare are statutul său în țara din care provine, dar noi suntem niște cetățeni ai planetei, care milităm pentru protecția întregii planete, pentru considerarea planetei ca un tot unitar și pentru a evita incursiuni nefaste ale unor instituții, afaceri și businessuri în planeta noastră, deteriorându-i mediul, pădurile, climatul, lucruri care ne afectează în final pe toți.

Indiferent de ce se întâmpla cu noi, acea trapă nu avea să mai fie deschisă vreodată

• 14 mai 1981. Vă aduceți aminte drumul cu autobuzul spre platforma 17 a cosmodromului Baikonur?

Desigur, cum să nu?!

• La ce vă gândeați atunci? Într-un interviu ați spus că ați avut prima zi liberă în bază după ani de zile de pregătiri bine programate.

Da, da, a fost ziua dinaintea transportului cu autobuzul.

• Nu v-a scos complet din ritm? La ce vă gândeați atunci?

Da, normal, după un program foarte bine dozat pe perioada a trei ani de zile, vă dați seama. Cu excepția concediilor, când veneam acasă câte o lună jumătate pe an, aveam program bine dozat, bine planificat, știam exact ce ne așteaptă, ce avem de învățat, când avem examene, ce trebuie să știm, la ce nivel și așa mai departe. Am continuat această pregătire nemijlocită până înaintea zborului de pe cosmodromul Baikonur. Și, cu o zi înainte de zbor, ni s-a spus că „astăzi sunteți liberi, nu mai aveți program, vă relaxați, pentru că mâine aveți lansarea”. Ei bine, în momentul în care ți se spune că faci ce vrei și nu ți se mai spune că trebuie să respecți aceeași rutină cu care erai învățat, ești puțin dezorientat. Desigur, am fost la înot, am fost la tir, am discutat o mulțime de lucruri între noi, dar având atât de mult timp liber, dintr-o dată ne-a venit în minte și ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere negativ cu unele zboruri cosmice, având în vedere avarii ale anumitor nave sau chiar catastrofe. Și m-am gândit – „auleu, mâine plec și eu în Cosmos. Oare totul va fi bine?” Acest „oare” a lăsat așa o anumită strângere de inimă în mine și aceasta strângere de inimă a ținut până a doua zi. Cu o noapte înainte de zbor, de regulă, pentru a dormi profund, medicii recomandă să iei un relaxant, un somnifer. Nu am vrut, nu am luat niciodată, și am spus că voi dormi normal, fără probleme. Desigur, nu a fost cazul, am adormit mai târziu, cu oarecare griji, dar m-am trezit a doua zi dimineață, am intrat într-un program alert, deja nu am mai avut timp să mă gândesc la așa ceva.

• V-ați întors la rutină.

Exact, am intrat iar în rutină. Am ajuns la Baikonur după-amiază, am îmbrăcat costumul de scafandru cosmic, într-un mediu complet steril, am dat ultimele interviuri, dar nu discutam direct, doar prin radio cu cei care ne intervievau, apoi ne-am deplasat la autobuz. În fața lui am dat raportul unei comisii guvernamentale, le-am transmis că suntem pregătiți pentru îndeplinirea misiunii cosmice, ne-am suit în autobuz și am mers cam 50 de metri cu el până la rampa de lansare. Acolo ne-am dat jos, am luat-o pe scări până la lift, cu liftul am urcat 50 de metri până în vârful rachetei, unde ne-am lăsat ventilatoarele ce ne ventilau permanent costumul de scafandru cosmic, pentru a nu transpira în el. Am lăsat deoparte cizmele care erau pentru mersul până la rachetă și am rămas strict în costumul de scafandru cosmic. Am intrat înăuntru, am cuplat costumele noastre la ventilatoarele din interior. S-a închis trapa prin care am intrat și atunci am înțeles că acea trapă s-a închis definitiv. Indiferent de ce urma să se întâmple cu noi, acea trapă nu urma să mai fie deschisă vreodată. Dacă avea să fi fost vorba de vreo avarie, eram ejectați de pe rampa de lansare cu ajutorul unor motoare ale sistemului de salvare în caz de avarii și am fi aterizat undeva departe la câțiva kilometri de rampă, ieșind pe altă trapă din navă.

• Tot atunci ați declarat că, dincolo de emoțiile normale, ați simțit o relaxare, de parcă „un clopot s-ar fi așezat deasupra capului rachetei”. A fost și un element de spiritualitate?

Am descris efectiv ce am simțit în acel moment. Când am intrat în nava cosmică am strâns centurile de siguranță și mai urmau aproximativ două ore până la lansare, timp în care noi efectuam anumite teste ale unor sisteme, raportam la sol indicațiile de la bord pe care le arătau anumite aparate și așa mai departe. În perioadele mai lungi de pauză ni se punea și muzică, o muzică plăcută pe care o alesesem noi din timp. Ei bine, în acel moment, gândindu-mă la cum va evolua zborul cosmic, m-am simțit de parcă că în interior sunt îmbrăcat într-un clopot de energie pozitivă care îmi transmitea efectiv în subconștient că totul va fi bine. „Stai liniștit, te vei întoarce cu bine pe Pământ”. A fost un moment care, într-un fel, m-a uimit. Pur și simplu îl percepeam sub această formă. Acum interpretările pot să fie diverse, dar aceasta este povestea mea cu ceea ce am simțit că s-a întâmplat.

• Când ați ajuns sus în spațiu ați fost primit cu firimituri de pâine și pilule de sare, dar ați spus că nu s-au comparat cu imaginea pâinii rumenite, așa cum ați comparat imaginea României văzută din spațiu. Vă temeți că o să ajungă un alt român acolo și să vă contrazică și să spună că, de fapt, România arată altfel?

(râde) Nu, îmi doresc din inimă să ajungă un alt român în spațiu și îi doresc să vadă aceeași Românie pe care am văzut-o eu de acolo. Ca o pâine rumenă de casă, nu ca un covrig.

• Și cât de fezabilă este această oportunitate? Anul acesta (n.red. în 2017), când ați ținut o prelegere la Academia Română din Iași, ați lăsat de înțeles că perspectiva nu ar fi una foarte apropiată.

Noi avem dreptul să fim selecționați în calitate de candidați cosmonauți ai Agenției Spațiale Europene. Suntem deja membri plini ai acestei organizații. Însă marea problemă în tot acest context o constituie intervalul de timp la care se fac selecțiile. Iar acest interval depinde de capacitatea de lansare în spațiul cosmic și de utilizarea astronauților europeni pentru diferite experimente sau activități în Cosmos. Din păcate, în momentul de față, singura țară care lansează echipaje internaționale este Federația Rusă, iar aceasta poate să lanseze câte patru nave cosmice pe an. Acesta este ritmul în care se produc, în care sunt testate și sunt gata de lansare navele, iar în fiecare încap câte trei membri ai echipajului. În fiecare an zboară, astfel, 12 astronauți, dintre care în fiecare navă este un rus și un american, fiindcă acesta este acordul cu SUA, iar al treilea cosmonaut poate să fie și european sau asiatic, dar și rus sau american, depinde cum sunt planificate zborurile. În medie, europenilor le revine posibilitatea de a lansa cam unul – doi oameni pe an în spațiul cosmic. Uneori, aceștia sunt cosmonauți deja experimentați, care sunt reutilizați pentru noi zboruri cosmice și noi misiuni pentru că investiția în ei este mult mai mică decât investiția într-un nou cosmonaut care trebuie să treacă prin tot ciclul de pregătire, toate testele, toate antrenamentele, pentru a putea zbura în Cosmos.

De aceea, în momentul de față nu se justifică o nouă selecție de candidați cosmonauți europeni, care ar putea fi și români, având în vedere că la ultima selecție încheiată în 2009 au fost aleși șase astronauți, iar ultimul a zburat abia anul acesta, în 2017. E un interval mare de timp, iar acum, de exemplu, se află un astronaut italian în spațiu care este la al treilea zbor cosmic, iar în viitor se pregătesc cosmonauții care au zburat deja din noua selecție. În afară de aceasta, pentru a suplini un singur loc de care mai era nevoie, pentru a nu organiza din nou selecții foarte costisitoare la nivel european, s-a dus linia cu o poziție mai jos la ultimele selecții, când au fost aleși doar șase cosmonauți, și un al șaptelea astronaut a intrat în pregătire. E vorba de un german, Matthias Maurer, care a început deja o serie de antrenamente cu cosmonauți chinezi. Europa nu are mijloace proprii de lansare în spațiul cosmic și nici nu se justifică să își construiască aceste mijloace proprii atâta timp cât Stația Cosmică Internațională va funcționa probabil până în 2024, când i s-a prelungit garanția, iar în această stație cosmică Europa ocupă doar 8%, restul sunt americani, ruși, canadieni și alte naționalități. În acest context nu se justifică să își construiască propriile nave. Unde le va folosi după ce nu va mai fi această stație orbitală? Cu cine va încheia acorduri să le trimită în Cosmos? Ce alte stații orbitale vor exista? Va avea Europa o contribuție la ele sau nu? Prin urmare, deocamdată, stăm la coadă și zburăm cu cine ne poate lansa în Cosmos. Și pentru că suntem deschiși la o colaborare internațională vastă, așteptăm și noile nave spațiale americane, la a căror construcție avem participare directă. Spre exemplu, pentru nava Orion, construită de NASA pentru zboruri interplanetare, modulul orbital este construit de Europa și în acest context vom avea parte și de locuri pentru a zbura împreună.

Dar până atunci ne gândim și la colaborări cu China, care este o putere cosmică deja consacrată, ce nu are doar propriile nave cosmice. Aceștia au lansat și un modul de stație orbitală în Cosmos pe care l-au testat, l-au experimentat, și în 2022 vor avea o stație orbitală de dimensiuni mari, cu multe module, unde sunt invitate și alte națiuni să își desfășoare propriile experimente în colaborare directă cu China. În acest context, Samantha Cristoforetti, singura fata selecționată în 2009, din Italia, care a zburat deja 200 de zile în spațiul cosmic, și cu Matthias Maurer au început anumite antrenamente cu astronauți chinezi pentru a vedea cum pot decurge lucrurile în viitor. Și, normal, învață și limba chineză.

Poporul rus a fost obișnuit dintotdeauna să aibă un conducător suprem

• Ați pomenit de perioada în care ați fost ambasador în Rusia. Citind CV-ul dumneavoastră am văzut că ați stat acolo într-o perioadă în care ați cunoscut probabil toți președinții recenți pe care i-a avut Rusia recent până la Vladimir Putin. Poate Rusia să trăiască fără această imagine a unui țar? Este o problemă a poporului care are nevoie mereu să aibă o persoană la conducerea țării căreia să îi asemene această imagine sau vorbim de o democrație oarecum mimată ce acoperă o formă de autoritarism?

Este greu de spus. Să nu uităm totuși că poporul rus a fost obișnuit dintotdeauna să aibă un conducător suprem. Că acesta a fost împărat, lider politic în perioada comunistă sau lider ales prin votul poporului ca acum. Ei au simțit mereu nevoia să aibă un lider în care să creadă și în mâna căruia să își pună destinul. Desigur că, în această perioadă nouă, când și Rusia a înțeles ce înseamnă democrație, economie de piață, nu toată lumea este de acord cu acest concept, de a avea un lider unic care să dicteze, care să conducă. Formele de organizare democratică există, dar depinde cum funcționează și cum sunt subordonate. Este greu să impui rapid un alt mod de a aborda acest leadership în Federația Rusă, însă, încet-încet, și ea trebuie să se transforme și să își funcționalizeze acele instutiții care oferă o libertate mult mai mare în decizii, în alegeri și în orientarea politicii Federației Ruse în final.

• Ați fost la începutul anilor ’92 – ’93 parte a unui proiect al Băncii Mondiale care privea restructurarea învățământul superior din România. Au trecut 25 de ani de atunci. Cum arată astăzi învățământul superior din România față de vremurile de atunci?

În acea perioadă s-a căutat crearea anumitor mecanisme de autorizare și atestare a institutelor de învățământ superior și de cercetare din România. Ținând cont de faptul că s-au dezvoltat foarte multe institute private, s-a dorit să se organizeze programa conform unor standarde europene și internaționale, astfel încât diplomele de învățământ superior din România să fie recunoscute în străinătate și cele din străinătate să fie recunoscute în România. De asemenea, învățământul să ajungă se modernizeze, să funcționeze într-un mod nou, interactiv, cu instituțiile internaționale. În principal aici s-a lucrat prin acea restructurare a învățământului superior din România. Acum există autonomia universitară, care a fost și ea promovată atunci. Cum este aplicată, ce materii se învață, ce profesori sunt autorizați, deja este o problemă internă a noastră și nu o problemă de organizare internațională sau de aplicare a unor standarde internaționale. Desigur, standardele există, dar aplicarea lor directă poate să îmbrace diferite forme care să fie abordate de diferite instituții de învățământ superior. În România s-au dezvoltat mai multe instituții de învățământ superior din colegii sau chiar din licee. Nu toate cadrele didactice de acolo întruneau condițiile de a deveni profesori universitari și calitatea învățământului a fost și încă este, în anumite instituții, ținută la un nivel mai jos, nu atât de competitiv cum îl regăsim în instituțiile mari, cu tradiție de decenii sau chiar sute de ani de funcționare. Să ne uităm, spre exemplu, la Universitatea București, Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj Napoca, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, de ce nu, chiar Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și anumite universități de medicină care au o tradiție deja, care au scos absolvenți ce s-au remarcat în mod deosebit din punct de vedere profesional. Dacă le luăm pe toate acestea nu putem spune că oriunde, în orice oraș, poate fi creată o instituție de învățământ superior care să furnizeze aceeași calitate a absolvenților.

• Apropo de discuția de la început, asupra grabei cu care se raportează tinerii și absența unor obiective de lungă durată, credeți că acest lucru poate să fie una dintre explicațiile pentru care, deși există o cerere foarte mare de ingineri și absolvenți în domeniul tehnic, universitățile de profil încă nu reușesc să își acopere complet locurile și să atragă suficienți studenți?

Asta se întâmplă pentru că există o lipsă de comunicare între cei care cer și cei care oferă. Dacă instituțiile care au nevoie de ingineri s-ar deplasa prin facultăți și le-ar prezenta studenților din anii mici posibilitățile pe care le-ar avea ulterior, dacă ar finanța anumite burse pentru anumiți studenți, cu condițiile ca ulterior aceștia să lucreze pentru acele firme, tot acest mecanism ar deveni mult mai eficient și ar face ca studenții să fie efectiv atrași de activitatea lor. De multe ori, tinerii vin la o instituție de învățământ superior pentru a obține o diplomă. Unii sunt atrași de un anumit domeniu de activitate, altora le este indiferent în ce domeniu de activitate își desfășoară studiile, doar să aibă în final o diplomă. Acesta nu este un scop în sine, dar mulți nu au înțeles asta. La noi a rămas concepția că dacă ai o diplomă ești important. Poți să accesezi funcții, poziții. De aceea s-a ajuns ca la unele instituții diplomele să se obțină mult mai ușor, poate chiar pe bani. Și în momentul în care acel absolvent are o diplomă, e angajat urgent pe pile, pe relații, în anumite posturi. Dar după aceea se constată la nivel general că acele instituții în loc să își facă treaba cum trebuie sînt conduse mediocru și efectiv nu servesc interesele naționale, cele economice, sociale, așa cum ar trebui să o facă.

• Avem absolvenți care merg spre domenii unde nu există cerere pe piață, doar ca să aibă diplomă de studii superioare, iar cererea cu oferta din învățământ nu sunt racordate. Sunt multe voci care spun că drumul pe care se află acum România din acest punct de vedere va aduce foarte multă suferință pe termen scurt și mediu, atunci când specialiștii de acum vor ieși la pensie, iar în locul lor nu vor fi tineri dornici să preia frâiele.

Da, din păcate la noi nici nu există o bază foarte mare de selecție pentru a promova tinerii spre învățământul superior. După părerea mea, pentru că am nepoți care sunt în școală acum, este subfinanțat învățământul elementar și mediu și este de multe ori suprafinanțat învățământul superior. Ei bine, dacă nu construiești o bază, dacă nu finanțezi adecvat învățământul elementar și mediu, să îi atragi pe tineri, să le creezi posibilitatea de a aborda diferite domenii, să îi atragi către anumite domenii, astfel încât atunci când intră învățământul superior să fie foarte bine pregătiți și calitatea lor să fie foarte bună, ai o piramidă cu vârful în jos care oricând se poate prăbuși.